Născut în 1987 în oraşul Freital din landul Saxonia, Norbert Anger este unul dintre cei mai versatili violonceliști din generația lui, admirat pentru profunzime, expresivitate și virtuozitate, precum și pentru precizia și bogăția sunetului său. Cariera solistică și de interpret de muzică de cameră este frumos completată de activitatea în cadrul renumitei Orchestre a Capelei de Stat din Dresda și a Orchestrei Festivalului de la Bayreuth, precum și de activitatea didactică.
Presupun că nu este pentru prima dată când veniți la București, având în vedere că sunteți instrumentist în cadrul Capelei de Stat din Dresda, o orchestră pe care ne-am bucurat de mai multe ori să o ascultăm în Festivalul Enescu.
Am mai fost în Festival, cred ca deja de trei ori. Iubesc mult oraşul, îmi face plăcere să revin şi mă bucur de timpul pe care îl pot petrece aici. Va fi însă primul meu recital, pentru că anterior am mai cântat doar în concerte camerale şi în orchestră.
Cum aţi primit invitaţia pentru anul acesta?
Prin intermediul prietenei mele Sina Kloke, pe care o cunosc de foarte mult timp. Am studiat împreună la Dresda şi este o pianistă minunată. Ea m-a sunat şi mi-a spus că s-ar bucura să cântăm din nou împreună, cred că nu ne-am mai întâlnit pe scenă de 8 ani. Aşa s-a întâmplat.
Programul include Sonate pentru violoncel de Debussy, Şostakovici şi Enescu. Le veţi interpreta în ordinea cronologică a compunerii lor. De fapt ultimele două sunt contemporane (1934 / 1935). Vă rog să ne vorbiţi puţin despre aceste lucrări şi alăturarea lor în program.
Personal, cred că Sonata a II-a scrisă de Enescu este plină de culori, are armonii extraordinare şi o ritmică impresionantă, unică aș spune. Mi s-a părut interesant să o combin cu Sonata lui Şostakovici, care este şi ea pe alocuri foarte lirică, dar în părţile a doua şi a patra are o componentă ritmică subliniată la extrem, neobosită. Asta mi se pare extraordinar şi la Enescu: contrastul dintre ritmică şi culoare timbrală. Am adăugat Sonata de Debussy, poate cea mai impresionistă lucrare camerală scrisă pentru violoncel şi pian. Este fascinant cu câte culori şi stări lucrează aici compozitorul. Sonata lui Șostakovici se bazează în schimb mult mai mult pe ritm şi pe o anume stabilitate în acest sens, iar Sonata lui Enescu aş spune că îmbină cele două laturi. Acest lucru mi se pare captivant, să călătorim împreună pe drumul de la o coloristică timbrală variată spre acea rigurozitate, să-i spunem, şi până la o îngemănarea dintre cele două.
Aţi mai cântat anterior muzica lui George Enescu?
Am studiat Enescu, la un moment dat m-am pregătit pentru Concursul Enescu şi am parcurs Sonata, dar nu am venit atunci la Bucureşti. Obţinusem un post în cadrul Capelei de Stat din Dresda, aşa că m-am înscris la concurs dar nu am mai participat. Luasem deci contact deja cu muzica lui Enescu.
Citește interviul în întregime AICI
