Ne întâlnim cu o personalitate pe care muzica o leagă în mai multe feluri de România. Și nu mă refer doar la muzica lui George Enescu, pe care o ascultăm chiar din debutul acestei noi ediții a Festivalului. Cum este să te simți din România, prin ceva ce vine din suflet și de acasă?
S.N.: Cred că sunt șase ani de când vin frecvent în România, de când vin să cânt și ca solistă uneori, așa cum am făcut-o și cu Orchestra Radiodifuziunii Române în 2001. Și vin în concertele Festivalului „George Enescu” cu mare drag. Educația mea muzicală începe prin intermediul tatălui meu, Vladimir Nemțanu, care a fost format integral în România, într-o cultură foarte bogată și foarte apropiată de Franța. Înconjurată de țări slave, România e o țară latină, dar care are o cultură specifică, fie că vorbim despre muzică, despre pictură sau literatură… Mi-e greu să o descriu în cuvinte, dar vorbesc despre o finețe aparte, despre această deschidere spre lume, în general, și mă bucură sincer să găsesc în mine aceste rădăcini românești transmise genetic, pe care le simt din plin în ființa mea, dar și prin educație.
Și vorbiți despre vioară ca despre instrumental care e cel mai în măsură sau cel mai apt să exprime muzica populară tradițională, folclorul. Și poate a fost un drum invers de la studiul de vioară clasică, la revenirea în România … și contează și felul în care Enescu a simțit folclorul și l-a transpus atât de fidel în partituri simfonice.
S.N.: Cam așa e. În urmă cu nouă ani am înregistrat Sonata a III-a pentru vioară și pian „în caracter popular românesc”. Am descoperit o scriitură cu totul unică, diferită de ceea ce cunoșteam! Acum sunt pe cale să scot un nou disc cu Impresii din copilărie. Această creație enesciană, tot pentru vioară și pian, care durează 23 de minute, m-a făcut, prin aprofundare, să sesizez mai bine de ce a scris-o Enescu în această manieră. Mulți mari compozitori, precum Bartók sau Brahms, au simțit nevoia de a îmbina folclorul cu tot ce era mai nou în materie de compoziție. La Enescu am găsit acest fel de a compune, de a scrie atât de detaliat. Atâtea informații la fiecare notă, la fiecare măsură! Atâtea indicații! Toate reprezintă pentru mine o dorință foarte clară de a păstra acest patrimoniu al României, ca într-o imagine fotografică. Pentru a nu-l pierde, pentru a nu se pierde memoria culturală, folclorică a României. Iar la Enescu, grija pentru detaliu nu vine pentru a-l împovăra pe interpret, ci pentru a păstra, pentru a consemna sunetul muzicii de la țară cât mai exact, cât de viu posibil.
I-ați făcut lui Enescu un elogiu minunat, acum, la 140 de ani de la nașterea sa, și la ediția a 25-a a prestigiosului Festival care îi poartă numele! E în vocea dvs. o fervoare și o bucurie de a vă recunoaște în ceva ce îi și vă aparține! Impresiile din copilărie sigur veneau la dvs. prin simțirea tatălui care v-a pus vioara și arcușul în mână. Iar opusul ales să deschidă efectiv Festivalul vă aduce și de această dată acasă, într-o calitate care v-a consacrat, cea de concertmaistru.
S.N.: Da! E sigur! Eu regăsesc în Rapsodia a II-a dorința lui Enescu de a-și consemna pe portativ amintirile de acasă, dar și sonoritățile pariziene în care plonjase. Am avantajul de a-l privi pe Enescu în felul meu, în dublă perspectivă, a României și în cea a orașului în care a trăit mult și în care m-am născut și eu, Parisul. Enescu l-a frecventat pe Maurice Ravel, a fost fascinat de Debussy și e adevărat că în această a doua Rapsodie găsim numeroase imagini ale României, pe alocuri tablouri foarte expresive care trec dintr-un spațiu în altul, direct, fără tranziție. Ne putem imagina că e cineva care se află într-un spațiu anume și când închide ochii se poate regăsi deodată și în trecut și în prezent, descriind ceea ce vede și ceea ce are în memoria afectivă.
Și se întâmplă ca prin muzică, prin descifrarea mesajului său, să putem reconstitui stări dominante într-o epocă, într-un spațiu cultural anume
S.N.: Fiecare compozitor are propriul limbaj și asta mi se pare foarte interesant. Când privim o partitură de aproape, descoperim mici detalii și mici chei care permit să „vorbim” ca Rahmaninov, în limba lui. Cred că fiecare compozitor are aceste mici chei, ca într-un text poetic sau de teatru. De ce anumiți actori, interpretând același text, îl transmit mai bine decât alții? Eu cred că e o chestiune de înțelegere a limbajului, a sistemului de comunicare al compozitorului, și mai ales de „citire” a invizibilului, într-un fel! Am găsit un cuvânt în franceză care descrie aceste legături subtile. E vorba de interstiții, de tot ceea ce se află între lucruri, între componente infinitezimale, între celule, între cuvinte, între litere… E extrem de important ca acestea să fie văzute, simțite, remarcate odată cu elemente de bază precum compoziția, armonia, ritmica. La Rahmaninov de exemplu, apare un element pe care cred că toată lumea îl remarcă: sub note sunt mici linii, ceea ce înseamnă „apasă nota!”, iar acest element are un sens foarte expresiv. Și cum sunt atâtea linii care îi însoțesc muzica, ele au un context – fie piano, fie forte, fie crescendo… Și în fiecare moment particular, „a apăsa” înseamnă desigur altceva, dar nimic, sau nimeni nu ne învață cum se face asta bine sau corect. E vorba de experiență, dar mai ales de a simți aceste lucruri, de a te plasa cât mai aproape de eul interior al compozitorului.
