Lahav Shani: La prima sa vizită în România, tânărul dirijor israelian – la conducerea Filarmonicii din Rotterdam – are ca soliști două nume prestigioase ale vieții muzicale internaționale.
Cum activitatea dumneavoastră se desfășoară pe două planuri – ca pianist și ca dirijor – v-aș întreba cum vă împărțiți timpul între aceste două tipuri de preocupări interpretative, de care sunteți mai apropiat în această perioadă?
L.S.: Amândouă îmi sunt foarte dragi căci altfel nu m-aș fi îndreptat spre fiecare dintre ele, căci este foarte complicat să reușești să le combini una cu cealaltă. În mod firesc, pentru că am câștigat o competiție în 2013, cariera mea a pornit serios atunci în domeniul dirijatului iar ca pianist – ceva mai târziu. La început am cântat și dirijat în același timp concerte din fața claviaturii dar în ultima perioadă – mai ales în ultimii doi ani – am susținut mai multe recitaluri solo și de muzică de cameră, așa cum s-a întâmplat de exemplu în Festivalul de la Verbier… Deci pianul mă preocupă din ce în ce mai mult acum dar – în același timp – trebuie să recunosc că dirijez mai mult decât cânt la pian!
Sunt și orchestre de care sunteți strâns legat prin angajamente permanente dar sunt și colective unde apăreți doar ca invitat; care este ipostaza în care vă simțiți mai …„confortabil”?
L.S.: In mod cert este mult mai plăcut de lucrat cu o orchestră pe care o cunoști bine dar și atunci când ai doar statut de invitat, depinde mult de locul în care ești oaspete, de situația respectivă: dacă te duci undeva pentru prima oară – este un anumit aspect, dar dacă revii la același ansamblu de cinci, șase sau chiar mai multe ori – este cu totul altceva. De exemplu, la Orchestra Simfonică din Viena am fost „principalul dirijor oaspete” timp de trei ani și pot spune că am ajuns cu acest colectiv la o adevărată prietenie. Chiar dacă nu am ocupat o poziție de manager sau de director muzical, am fost și am rămas un prieten apropiat al orchestrei și mă simt acolo ca în familie. Dar desigur, cu orchestrele mele – cu Filarmonica din Israel sau cu Filarmonica din Rotterdam (aceste ansambluri pe care le pot numi într-adevăr „ale mele” în sensul în care lucrăm periodic împreună, revin des, planificăm împreună stagiunea, coordonatele celei care urmează) – nota de familiaritate este foarte importantă; trebuie să îi cunoști pe muzicienii cu care lucrezi dacă vrei să dezvolți anumite laturi de la un an la altul, dacă vrei să concretizezi o anumită viziune pentru viitor; nu este același lucru atunci când te duci într-un loc doar o săptămână și încerci să nu… deteriorezi prea multe și apoi pleci! Trebuie să ai grijă de oameni, de muzicieni, de „sănătatea” lor muzicală!
Cum vă simțiți în postura de leader, de conducător al unor importante colective simfonice fiind atât de tânăr?
L.S.: Nu știu să vă răspund căci încă nu am ajuns să fiu mai bătrân în această postură! Ha, ha, ha… Nu pot să fac o comparație! Nu știu să vă spun cum mă privesc cei din orchestră (… ar trebui probabil să îi întrebați pe ei !) dar eu simt că ei se uită la mine ca la un muzician și nu se gândesc la vârsta mea. Pot să am o bună „chimie” cu un ansamblu sau nu – ține de comunicarea umană și nu are nimic de a face cu vârsta! Este la fel și când fac muzică de cameră, uneori cu persoane mult mai vârstnice decât mine: uneori este grozav, alteori nu; depinde de felul în care ne conectăm unii cu alții în plan muzical sau uman și de foarte multe ori aceste două elemente sunt conectate.
Citește interviul în întregime AICI
