Muzicianul de origine franco-germană Nicolas Altstaedt are o activitate complexă, ca violoncelist, dirijor și director artistic. A făcut parte din programul BBC New Generation Artist 2010-2012. În 2012, Gidon Kremer i-a propus să devină succesorul său, ca director artistic al Festivalului de Muzică de Cameră Lockenhaus, iar în 2014, Adam Fischer i-a oferit postul de artistic director al Orchestrei „Haydn Philharmonie”, ansamblu alături de care concertează regulat.
În luna mai 2021 ați fost invitat să dirijați Orchestra Filarmonicii „George Enescu” în finala Concursului Internațional „George Enescu”, secțiunea violoncel. Cum a fost această experiență pentru dumneavoastră, ca violoncelist și dirijor?
N.A.: Am fost foarte bucuros când am primit această propunere, pentru că de obicei interpretam acele lucrări ca violoncelist, însă ceea ce toți interpreții trebuie să facă este să studieze partitura, la fel ca un dirijor. De pildă am avut Concertele de Elgar, nr. 2 de Șostakovici și pe ambele le-am cântat adesea fără dirijor. A fost foarte important pentru mine să mă aflu și de partea cealaltă a dialogului muzical, să acompaniez solistul și să conduc orchestra, pentru că ai o cu totul altă abordare a muzicii, trăiești o altă experiență în ce privește felul cum reacționează ansamblul la ceea ce obișnuiești tu să prezinți, să cânți, în mod normal. A fost o experiență care m-a îmbogățit și din care am învățat o mulțime de lucruri, pe care nu le știam din activitatea mea de violoncelist. Pentru că în mod normal nu dirijez, ci sunt solist în concerte pentru violoncel și, uneori, există altcineva care dirijează. Așa că sunt foarte recunoscător pentru această experiență.
Ce impresie v-a lăsat nivelul concurenților? Dacă ați fi fost în juriu, ați fi stabilit aceeași ordine pe podium?
N.A.: În general am stat departe de concursuri, nu am acceptat să fac parte din jurii. Concursurile nu ar trebui să existe în artă sau în lumea muzicii. Eu am participat la competiții când eram tânăr, pentru a mă pregăti mai bine și a mă simți mai motivat, pentru că prezența într-un concurs te obligă să lucrezi într-un mod diferit! Dar am făcut-o pentru mine, pentru a-mi atinge anumite ținte, pentru a evolua. Pentru dezvoltarea mea era necesar să am termene limită. Însă, în general, încerc să stau departe de concursuri. Sunt bucuros să văd tineri talentați din noua generație, pentru că atunci când ești în ascensiune este bine să ai în preajmă oameni de vârsta ta către care să poți privi. Pentru mine este foarte important să am contact cu tânăra generație dar de obicei nu am timpul necesar pentru asta. M-am bucurat de întâlnirea cu toți cei trei laureați ai Concursului „Enescu”, atât la repetiții, cât și în afara lor, când am avut conversații interesante. Am repetat atât cu orchestra, cât și doar eu împreună cu fiecare dintre ei. Toți trei aveau câte ceva interesant de spus, diferit, și ordinea pe podium nu cred că are importanță. Ceea ce contează este că au reușit să se autodepășească din punct de vedere muzical asta este ce rămâne, nu neapărat premiul.
În 2018, împreună cu ați câțiva muzicieni valoroși, ați interpretat Octetul de George Enescu la Festivalul de Muzică de Cameră Lockhenhaus. La momentul acela ați declarat: „ne construim programele cu piese camerale necunoscute chiar și de către muzicieni, cum sunt Cvintetul cu pian de Bartók sau Octetul de Enescu, două capodopere care sunt insuficient cunoscute publicului larg”. Vă amintiți cum ați ajuns la partitura Octetului de Enescu?
N.A.: Am cântat muzica lui Enescu pentru prima oară la Festivalul de la Delft, conceput de Lisa Ferschtman, în 2014. Așa că știam Octetul încă de acum 20 de ani, să spunem, când se considera a fi o lucrare prea dificilă pentru a fi cântată într-un festival, după 2-3 repetiții. Ni s-a părut o mare provocare când am interpretat-o după câteva repetiții. Însă în timp, după ce am intrat în limbajul respectiv și am cântat anumite părți din Octet, am cântat-o cu diferiți artiști, în diverse ocazii. Este un alt nivel acum, față de cel care era în urmă cu 20 de ani, cred. Atât Cvintetul de Bartók, cât și Octetul de Enescu, au devenit lucrări din repertoriul standard, iar acest lucru este deosebit de important. O altă capodoperă pe care am încercat să o interpretez și să o promovez cât mai mult este Trioul de Sándor Veress și cred că, cu cât le interpretăm și le înregistrăm mai des și le programăm în festivaluri, devin lucrări precum Octetul lui Mendelssohn, care se cântă foarte des. Iar Octetul lui Enescu a ajuns în acel punct acum. S-au schimbat mult lucrurile în ultimele decenii. Mulți muzicieni îl interpretează, este programat adesesa și a devenit parte din limbajul nostru, ceea ce cred că este foarte important. Pentru că Octetul lui Enescu este o capodoperă extraordinară. Nu se simte că este o partitură de tinerețe; percepi geniul și maturitatea compozitorului, este o lucrare deosebită care trebuie cântată cât mai mult posibil.
Citește interviul întreg AICI
