Daniel Müller-Schott: „Enescu a extins posibilitățile expresive ale violoncelului prin stilul său personal de a compune pentru acest instrument”.
Aparținând primei linii a violoncelisticii mondiale, artistul german născut la München în 1976 revine în Festival după debutul său din 2019, când a cântat la București Concertul în Do major de Joseph Haydn. Heinrich Schiff și Steven Isserlis i-au fost profesori, Anne-Sophie Mutter, entuziasmată de talentul lui, l-a călăuzit prin fundația sa, facilitându-i una dintre întâlnirile esențiale în devenirea lui Müller-Schott: cea cu legendarul Mstislav Rostropovici. Cântă pe un superb violoncel făurit de Matteo Goffriller la Veneția, în 1727. Joi, 2 septembrie, de la 19 și 30 de minute, urcă pe scena Sălii Palatului pentru a prezenta una dintre cele mai iubite și dificile partituri ale literaturii concertante pentru violoncel – subiect al interviului pe care l-am înregistrat prin telefon la finalul săptămânii trecute:
Cântați de această dată o pagină romantică la București, Concertul op. 104 în si minor de Antonín Dvořák, compus în 1894; între cele mai dense creații cu violoncel solist din câte au fost scrise. Dvořák a fost inspirat de un interpret şi compozitor american, până la acel moment el neavând o părere favorabilă despre violoncel ca actor al unei partituri concertante (găsea că registrele înalt iși grav ale acestuia sunt lipsite de prestanță). Cum priviți dvs. această realizare esențială când ne referim la violoncel?
D.M-S.: Aș spune că este cu adevărat capodopera repertoriului nostru. Influenţele de care Dvořák a beneficiat în perioada sa la New York, când a ascultat al doilea concert al lui Victor Herbert pentru acest instrument, l-au determinat să se hotărască să scrie ceva pentru violoncel ca instrument solist, ca voce solistică. Şi ceea ce a realizat reprezintă un punct de cotitură în istoria muzicii pentru violoncel. Aşa că pentru mine e de fiecare dată fantastică reîntoarcerea la Concertul op. 104, experienţa de a-l trăi; e grozav de complex ca arhitectură, în ceea ce priveşte substanţa emoţională şi aspectul comunicării dintre orchestră şi instrumentul solist. Aşa că îmi face într-adevăr o plăcere imensă să revin asupra lui și să-l cânt.
„Trebuie cumva să-ți imaginezi violoncelul ca pe o orchestră!” – afirmați cândva despre chiar opusul de față în cadrul unui curs de măiestrie pe care l-ați susținut la New York. Cum priviți arhitectura intimă a Concertului op.104 în si minor? Există un eventual scenariu care vă ajută să înțelegeți mai bine ceea ce Dvořák a intenționat?
D.M-S.: Da, sigur că există! În acest caz, trebuie spus că artistul a intervenit semnificativ asupra formei inițiale a partiturii – ceea ce e extrem de important de știut. Când compunea lucrarea, a primit vestea foarte tristă că Josefina, cumnata sa și prima lui iubire, este grav bolnavă, contextul dând concertului conotații profund personale. Așa că a modificat coda părții a treia și apoi a inclus, în a doua mișcare, tema acelui minunat lied propriu, „Lasst mich allein”, pe care Josefina l-a iubit atât de mult. Toate aceste momente în care simți afecțiunea compozitorului ceh față de familie, dorul de casă, dau lucrării valențe încă și mai emoționale, adăugând complexitate atmosferei generale. Iar aspectele la care mă refer trebuie să-și găsească exprimarea de o manieră deosebit de intensă. Totodată, trebuie să ai un bagaj de exeriență substanțial în ceea ce privește interpretarea muzicii de cameră, deoarece Concertul op. 104 este, în multe privințe, o creație camerală amplificată la parametrii unui concert pentru solist și orchestră. Înglobează nenumărate straturi suprapuse pe care trebuie să le descoperi analizând partitura și, de asemenea, studiind-o și repetând-o împreună cu dirijorul și ansamblul. Și sper că vom reuși într-adevăr să ajungem la esența acestei partituri în evenimentul de la București.
Repertoriul dvs. include deja lucrări ale multora dintre compozitorii reprezentativi de secol XX: Prokofiev, Haciaturian, Walton sau Britten, printre alții. Cum îl plasați pe Enescu în acest peisaj, al componisticii secolului trecut? Cât de atractive sunt opusurile lui pentru violoncel în zilele noastre, din punctul dvs. de vedere? Să reamintim că este atât autorul a două sonate, cât și al Simfoniei concertante op. 8, singura lucrare enesciană terminată aparținând genului concertant.
D.M-S.: Enescu a fost un geniu unic, interpret incredibil dar și compozitor! Îmi amintesc faptul că prima oară când am luat contact cu muzica sa a fost atunci când am cântat extraordinar de complexul său Octet op. 7. A fost aproape un șoc acea experiență, pentru că nu ascultasem înainte prea mult din ceea ce a compus, dar după Octet m-am apropiat de Simfonia concertantă op. 8 și am studiat-o, o lucrare pe care nu am interpretat-o încă în public, deși îmi doresc mult asta, consider că este cu adevărat o capodoperă. Mi se pare că Enescu a extins posibilitățile expresive ale violoncelului prin stilul său personal de a compune pentru acest instrument. Muzica lui de cameră reprezintă fără îndoială ceva cu totul special de explorat – și același lucru trebuie spus și despre Simfonia concertantă. Sunt, deci, multe pe care de-abia aștept să le aprofundez în viitor.
Citește continuarea AICI
