Poate să-ți placă sau să nu fie neapărat pe gustul tău. Însă, obiectiv, e greu să contrazici afirmația conform căreia Cristian Măcelaru e, în prezent, cel mai bine cotat dirijor român după Sergiu Celibidache, prin prisma recunoașterilor și a pozițiilor oficiale pe care le ocupă. La 41 de ani împliniți în 15 martie, artistul plecat în America din Banat, la vârsta adolescenței, a colaborat deja cu cele mai faimoase ansambluri din America și Europa. Are, acum, calitatea de director artistic al Orchestrei Naționale a Franței și de dirijor principal al Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii din Köln, revenind cu regularitate în România pentru a susține inclusiv noi proiecte în care crede. E firesc, amabil și, dincolo de toate, respiră muzică prin fiecare gând al său. Despre revenirea la București, în Festival, despre anatomia relației sale cu Orchestra Națională a Franței ne-a oferit detalii în următorul interviu:
Domnule Cristian Măcelaru, mulțumiri pentru ocazia de a discuta din nou despre muzică și despre activitatea dumneavoastră ! Iată, în următoarea sa stagiune, Orchestra Națională a Franței își reafirmă vocația de a fi ambasadoare prin excelență a muzicii franceze. Zis și făcut – atât programul de deschidere de stagiune, din 10 septembrie, cât și cele de la Sala Palatului din București în 13 și 14 septembrie sunt, primul, integral francez, celelalte fiind dominate de muzica franceză. „Muzică franceză” – știm că sintagma este larg întâlnită și că, de asemenea, este de preferat să evităm, pe cât se poate, generalizările. Aș risca, totuși, o întrebare generalizatoare : dumneavoastră, personal, ce înțeles dați acestei expresii – „muzică franceză”. Ce înseamnă pentru dumneavoastră?
C.M.: Sigur, muzica franceză, cum ați și spus, nu beneficiază de un plus, ca percepție, atunci când adoptăm formule generalizatoare – ca de fapt oricare altă muzică națională, să-i spunem așa ; dar este foarte important să înțelegem locul pe care compozitorii de origine franceză îl au în istoria muzicii, iar eu, când mă gândesc la muzica franceză, nu reduc această muzică numai la ceea ce au compus Ravel sau Debussy (ceea ce, din păcate, în lumea celor preocupați de repertoriu simfonic se întâmplă foarte des). Este important să ne uităm în special și mai devreme, în secolul al XIX-lea, la compozitorii care au fost înaintea celor amintiți, foarte bine cunoscuți, și la ceea ce au creat ei, ce au compus, ca să vedem totuși de unde vine această muzică, de unde vine un anumit limbaj orchestral. Pentru mine este important să mă uit anul acesta la o sărbătorire importantă, cea a lui Camille Saint-Saëns ; și de aceea am vrut să explorăm toate cele cinci simfonii pe care Saint-Saëns le-a scris. Sigur, a treia, care este cea mai cunoscută, Simfonia cu orgă, rămâne o capodoperă, dar să știți că și celelalte patru sunt extraordinar de frumoase, sunt simfonii care arată un Saint-Saëns care încearcă să-și găsească locul într-o lume dominată de muzica lui Beethoven, muzica lui Mendelssohn și Schumann. Și de aceea este esențial să vedem cum Saint-Saëns își găsește vocea într-o lume atât de influențată de acești compozitori mari. Iar pentru mine, să pot să mă dedic acestor cinci simfonii în 2021, să le înregistrăm, a fost într-adevăr o mare realizare, pentru că am descoperit astfel multă altă muzică scrisă în secolul al XIX-lea. Este adevărat, veacul respectiv în muzica franceză este dedicat operei mai mult decât lumii simfonice, dar avem foarte multă muzică simfonică scrisă în perioada respectivă pe care am descoperit-o, căutând să-i înțeleg pe acești compozitori care au scris și pentru lumea operei, dar au creat foarte mult și pentru domeniul simfonic.
Citește continuarea interviului AICI
