Pianistul Julien Libeer este unul dintre soliștii celui de al doilea concert susținut la Ateneu de Deutsche Kammerphilharmonie din Bremen; cel din 13 septembrie, dirijat de Cristian Lupeș.
Ce reprezintă Dinu Lipatti pentru dumneavoastră?
J.L.: L-am întâlnit pe Dinu Lipatti (dacă pot spune astfel căci, evident, a murit cu aproape patru decenii înainte de a mă naște eu) dar l-am întâlnit pe când aveam 18 ani, prin intermediul unui profesor care mi-a vorbit despre înregistrările sale. Le-am ascultat și am avut un imens șoc: se degaja un mod de a concepe muzica pe care nu îl întâlnești prea des, deopotrivă multă rigoare și o mare libertate și am făcut o veritabilă pasiune pentru acest muzician, căutând să aflu cât mai multe despre biografia sa; așa am aflat că a și compus și mi-am dorit să pot pleda cauza creatorului Lipatti, pornind de la compozitorul care a fost și imaginându-mi-l pe cel care ar fi putut să fie dacă ar fi trăit ceva mai mult. E adevărat că Lipatti a fost un fel de idol al adolescenței mele muzicale, al fazei mele de tânăr muzician adult; este vârsta la care cauți unele exemple, constatând că poți face muzică în mii de feluri și foarte multe sunt valabile. Într-adevăr, timp de câțiva ani, Lipatti a întruchipat cumva pentru mine un fel de ideal muzical pe care m-am străduit, nu să îl copiez – pentru că nimeni nu ar avea cum să ajungă la maniera sa specifică de a cânta –, ci mai degrabă să încerc să mă las inspirat de el… S-a întâmplat ca mai târziu să fiu supus și altor influente, din partea unor artiști cu temperamente foarte diferite de cel al lui Lipatti – precum cel al Marthei Argerich, de exemplu; am început înregistrările mele cu un omagiu adus acestui Domn, care m-a impresionat așa de mult: între înregistrările pentru pian solo am inclus Nocturna și Sonatina pentru mâna strângă și apoi – când am realizat primul meu disc cu orchestră – am alăturat Concertino în stil clasic unui concert de Mozart. Este ceva deosebit să vin acum pentru prima dată în Romania, să cânt acest repertoriu și mă bucur enorm.
Sunteți preocupat și de un alt tip de comunicare, menit să aducă noile generații cât mai aproape de muzica clasică…
J.L.: Cred că toți muzicienii din generația mea se confruntă astăzi cu faptul că există un public care stăpânește din ce in ce mai puțin acele „coduri” care alcătuiesc un astfel de „bagaj cultural”, care este în orice caz ceva util – dacă nu chiar necesar – pentru a aprecia limbajul muzical propus de ceea ce numim de obicei muzica clasică. Este vorba – pe scurt – de aproape cinci secole de istorie muzicală occidentală. Nu este ceva simplu, dar am învățat (prin experiența pe care am acumulat-o) că majoritatea oamenilor sunt curioși și sunt mulțumiți dacă – printr-o manieră sau prin alta – pot situa experiența audiției muzicale într-un context mai conștient, care nu le este oferit direct de acea oră petrecută în sala de concert; practic, ei se raportează la figura celui de pe scenă care le poate oferi niște explicații, nu neapărat cele „seci”, istorico-muzicologice…
Citește interviul întreg AICI
