Știind că ați avut diferite tipuri de colaborare cu acest ansamblu, vă rog să încercați să definiți ce reprezintă pentru dumneavoastră orchestra Academiei Santa Cecilia din Roma…
A fost orchestra mea simfonică atunci când am fost numit director muzical aici, cu mult timp în urmă – era în 1992 și aveam 30 de ani. După ce am păstrat acest post cinci ani (până în 1997) am revenit aici cu regularitate ca invitat; ar trebui să spun, mai bine, un dirijor din familie căci relația stabilită s-a păstrat la un asemenea nivel de-a lungul vremii… Santa Cecilia reprezintă un colectiv excepțional și este – cred eu – cea mai importanta orchestră simfonică italiană, cu a sa lungă tradiție; și trebuie subliniat acest lucru chiar dacă pentru mulți Italia este cunoscută mai ales ca o patrie a operei (prin creațiile de operă și abundența teatrelor care prezintă asemenea spectacole…) Avem probabil cele mai bune teatre în Italia, avem compozitori precum Puccini, Verdi, Rossini sau Donizetti dar avem și o tradiție glorioasă a repertoriului simfonic iar Santa Cecilia este, categoric, o piatră de hotar în această poveste. Aici, în Roma, în Parco della Musica, avem un amplu auditorium, o clădire mare pentru manifestări multi-art care sună într-adevăr excepțional pentru o orchestră.
Se poate vorbi despre o veritabilă istorie pe care o aveți cu acest ansamblu dar și cu repertoriul pe care îl aduceți pe afișele de la București, în acest an; îmi amintesc de seriile impunătoare cu simfoniile lui Mahler pe care le-ați dirijat la Paris (și care – prin intermediul Uniunii Europene de Radio au fost auzite și de publicul nostru); pentru unii pare poate neobișnuită combinarea Simfoniei a IV-a de Mahler cu o simfonie de Schubert în același program…
Da, între Schubert și Mahler (luând în considerare mai ales primii ani creatori ai lui Mahler, anii în care a realizat și „Cornul fermecat al băiatului„) există o strânsă relaționare prin alegerea simplității, a atmosferei de naivitate; eu cred ca Simfonia a IV-a se reliefează (între celelalte) ca cea mai intimă dintre simfoniile lui Mahler și putem întrezări că un asemenea compozitor din secolul XX se întoarce spre trecut și parcă se întreabă: cum era viața pe vremea lui Schubert, cum era muzica pe timpul lui Schubert… dar nu stilul muzicii ci semnificația ei, experiența pe care o oferă! Muzica pentru toți, doar pentru bucuria delectării! De fapt, Simfonia a III-a de Schubert ilustrează foarte bine acest aspect, fiind o simfonie fără vreo punctare a contrastelor dramatice, așa cum se întâmplă și în Simfonia a IV-a de Mahler. Desigur, în cazul lui Mahler există o evidentă coordonată a omului din secolul XX: chiar dacă era fascinat de o lume ideală, așa cum părea să fie cea a epocii lui Schubert, nu a reușit să facă abstracție de realitatea, de necesitatea omului din veacul XX de a trăi între contraste, în dileme, cu elemente tragice uneori, cu durerea pe care pe care turnat-o atât de pregnant în alte simfonii… Pentru mine, Simfonia a IV-a este o călătorie, începută din experiența acumulată pe Pământ și condusă spre o transfigurare – care are loc în ultima mișcare – pe care eu mi-o imaginez ca un Paradis, unde un mic îngeraș ne așteaptă în poarta Paradisului și ne primește binevoitor. Micul înger – soprana – ne povestește cât de frumoasă este viața acolo, prin simplitatea acestei vieți!
Citește interviul în întregime AICI
